Despre mine

Ce să scriu despre mine?

Am venit pe lume în vara lui 1981, pe undeva la estul extrem al Romîniei, la Huşi.

Părinţii proveneau de la lucrul cîmpului, ambii din familii vechi de agricultori, deşi el era catolic, din partea dinspre apus a tîrgului, de neam unguresc refugiat de nevoie pe timpuri dar romînizat pe parcurs,  iar ea ortodoxă din partea dinspre răsărit, de neam bulgăresc venit la pămînturi mai bune, tot romînizat în vreme. Şi ambii au făcut ce-au învăţat, au fost agricultori de profesie şi meserie, ba tractorist în brazdă cu kirov-ul şi combina, ba cu sapa şi cu răsăditorul.

Parafrazîndu-l pe Creangă, am zîmbit la soare şi am crescut frumos şi bălai într-o familie  frumoasă, cel mai mic după două surori şi un frate. Cu toate cele care decurg de aici: poartă toate cele rămase după ei, dar şi cel mai alintat…


Am făcut, ca tot copchilul, grădiniţa (desigur, am prins perioada „Şoimilor Patriei”, îmbrăcat în uniforma cu pantaloni albaştri, bluză galbenă şi cravată roşie), apoi şcoală primară şi ginmaziul, la aceiaşi Şcoală nr. 3 din localitate. Pe atunci se purta uniformă, după cum se vede în poză, ba chiar am prins printre ultimii care au fost făcuţi Pioneri, în cadru comunist, festiv, în faţa Palatului Culturii din Iaşi.

         

Apoi am tentat de tînăr cariera (de piatră) militară, unde am stat cam… două trimestre, de unde  am plecat din motive de sănătate şi… indisciplină. Nu eram prea cuminte şi bine-crescut, ca să o citez pe sora mea (cea din fotografia de sus): „de mic se vedea că vei creşte mare… ”  aşa că am revenit pe plaiuri natale, unde după o experienţă mate-fizică, de unde era să ies repetent, m-am transferat la clasa profil informatic din Liceul Cuza Vodă, unde am şi terminat, în 2001, în mînă cu atestat de „ajutor-programator”.

       

(de repetenţie oricum n-am scăpat, mi-a plăcut aşa de tare clasa a unsprezecea că am mai făcut-o odată, „ajutat” şi de o profesoară cu care mi-am pus boii în cîrd, prea tînăr fiind ca să-mi pot da seama că nu e sănătoasă la mansardă, fapt demonstrat de anii ulteriori ai vieţii ei).

Tot în perioada liceului mi-am format şi un grup de prieteni cu care mi-am cimentat relaţia în timp şi cu care mai ţin legături apropiate şi astăzi. Îmi amintesc cu nostalgie ieşirile la grătare, la scaldă la Drăslăvăţ, la majoratele lor… tinereţe tinereţe……. de-aş mai avea odată anii ăia! (da’ cu mintea de acuma!)

    

Am avut o tentativă de facultate, mai mult din dorinţa copilărească de a pleca de acasă, acea libertate absolută pe care a savurat-o orice student… Însă nu a fost tocmai roz, că libertatea asta a venit la pachet cu foame şi lipsa banilor… aşa că mi-a trecut pohta de a deveni intelectual şi am legat-o de gard, în favoarea nelipsitului stagiu militar (care are capitol aparte în povestea asta, colea lîngă).

După ce-am isprăvit-o şi pe asta, m-am mai învîrtit prin tîrgul natal, ba cu agricultura părinţilor, ba cu ocupaţia de pompier civil la o moară şi brutărie (adică mutam grîu şi făină, băgam şarja de pîine la cuptor… d-astea, fără măcar să ştiu unde-s stingătoarele. Ca la romîni, nu e nimic anormal!)  pînă cînd în martie 2004 am avut prima experienţă a plecării în străinătate, hotărît să mă pun pe un trai sănătos, cum începuse să se practice pe la fraţii mei mai mari.

Ce situaţie economică era atunci… era de lucru oriunde te întorceai, producţie era, consum era, muncă normală, salariu satisfăcător… vremuri bune adica. Tot într-o brutărie mi-am încercat norocul, limba italiană avusesem grijă s-o studiez oleacă dinainte, aşa că atunci cînd am început măcar aveam habar cînd mă trimiteau după „acqua” şi „farina”. Mai greu a fost cu „scopa”… al cărui verb e „spazzare” (nu mă întrebaţi de unde ştiu…..)

Despre mediul de existenţă, nu mai zic, respectul şi buna creştere a oamenilor, seriozitatea în primul rînd, infrastructura aproape impecabilă,  birocraţia aproape inexistentă, apoi… peisajele pe care le vedeam în fiecare dimineaţă, indiferent de anotimp… spuneţi şi voi:

   

Tot atunci am descoperit, lăsată în uitare într-o coştereaţă de găini, o… chestie, cu două roţi şi un motor. Suficientă cu (nimica) cunoştinţe pe care le aveam pe atunci să o fac funcţională şi să mă plimb pe dealuri. Şi… tot suficient ca să bage microbul în mine. (şi aici avem capitol separat dedicat celor două roţi).

Dar nu s-a lipit norocul de mine. După cele trei luni în care am putut să stau cu actele de atunci şi cu aproape nica bani adunaţi, am revenit în ţară. Şi iar agricultură, hălăduială, … banii s-au dus parte şi pe o căzătură de Oltcit – deh, prima mea maşină! …pînă în primăvara lui 2005 cînd am plecat lansat spre o nouă încercare, de data asta într-o fabrică de medicamente, atît în producţie cît şi în laborator ca personal auxiliar.

    

Pentru a mă putea deplasa pînă la fabrică, care era cam la 4-5 kilometri, am primit de pomană o maşină. La standardele de viaţă ale lor, era o căzătură.  Un Renault Clio din 1990. Care însă, în ciuda celor peste 200 mii kilometri rulaţi, nu avea nici cea mai mică problemă tehnică din cauze proprii (scoatem din ecuaţie un scaun deşălat de mititelul proprietar… un geam spart şi înlocuit….), cu care am făcut primii kilometri mai serioşi din viaţă, avea un consum nesimţit, confort foarte bun şi destul de făşneaţă.

Dar nici acolo n-am spart sacul cu bani… am plecat mai dezamăgit decît prima dată, însă de data asta am investit bruma de bani în ceva de viitor, care odată dobîndit, rămîne acolo. Şi mi-am îndeplinit şi damblaua dintotdeauna, de a avea permis de conducere pentru TOATE categoriile. Ceea ce am şi făcut.

     

Însă în Vaslui, făcînd naveta o lună de zile cu microbuzul. Categoria A – un Voshod aproape nou, adică vechi dar nerulat, Categoria CE cu un Saviem chiar vechi iar categoria DE cu acest… microbuz, care în acte avea 19 locuri pe scaune, deci… autobuz.  Am reuşit la toate din prima.

(categoriile B şi C le aveam din timpul liceului, investiţie a tatii).

Şi acum să mai şi muncim, aveam 24 de ani şi cam era cazul. Experienţe au fost, ba de ziarist, ba de vînzător de componente de calculator… pînă am reuşit examenul pe funcţie de secretar-dactilograf, ca personal civil contractual, în cadrul Poliţiei de Frontieră, la Inspectoratul din Huşi.

Am muncit acolo cam un an şi jumătate, făcînd aproape nica, cu salariu tot aşa, pînă cînd, eliminîndu-se stagiul militar obligatoriu, pompierii au renunţat la soldaţi şi au recut la subofiţeri angajaţi. Am susţinut dosar, concurs, probe eliminatorii… fiind declarat ADMIS pe funcţie de „conducător autospeciale”, începînd serviciul efectiv la 1 noiembrie 2007, la Secţia de Pompieri Huşi, unde activez şi astăzi şi de unde sper să ies la pensie…

       

Aşadar,

AUDACIA ET DEVOTIO

DRUM BUN ŞI OCHI BELIŢI!

ASFALT USCAT ŞI ULEI BUN !

Reclame
Categorii: Despre mine | 3 comentarii

Navigare în articol

3 gânduri despre „Despre mine

  1. Blue

    Si-a facut nebunu blog … hai ca s-a mai desteptat

  2. constantin57

    Bravo Domnule, imi place, succes si multa bafta in continuare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: