Cum am ajuns motociclist

Mi-au plăcut dintotdeauna… ca fiecărui bărbat care are ceva între picioare, şi mai vrea ceva. Sau invers…

Deşi deţin permis cat. A din 2005, (de fapt toate categoriile… fără număr fără număr se ştieee 🙂 ), aventurile mele motociclistice au început timid, progresiv. Nu am avut posibilitatea să mă arunc de tînăr într-o motoretă de mii de euro…

Pe când eram … tînăr, m-am suit pe Minsk-ul unui vecin şi am dat o tură de vreo 2-300 metri pe o platformă pentru lemne, un teren betonat. a-ntîia, a doua şi gata. N m-a lăsat mai mult că începuse să-mi placă 🙂

Cît am fost plecat din ţară, am reperat într-o coştereaţă, părăsită şi uitată, ruginită şi găinăţată, o… motoretă de când era bunica fată… un Morini. L-am spălat niţeluş, i-am făcut pana pe faţă, i-am pus benzină proaspătă (de fapt amestec cu ulei, a fost benzinarul băiat drăguţ şi mi l-a făcut gratis, zâmbind cu nostalgie când a auzit…) i-am pus bujie nouă, pedală, şi… a pornit! a făcut cumnatul „:O” cînd a văzut, el n-o mai pornise de vreo… douăzeci de ani!
M-am dat într-o veselie cu ea, şi pe dealuri şi mai puţin pe stradă din lipsă de cască şi asigurare, pînă am reuşit s-o dau de pământ… fugindu-mi de sub cur iar eu rămânând în picioare ca p%&a! şi tot atunci reuşind să-i rup evacuarea de lîngă cilindru… Nu-i nimic, acum mergea mai bine, dar făcea o gălăgie de Druzhba nervoasă.

Am regăsit motoraşul ăla, Morini şi în alţi ani, tot uitată, tot pe pană… însă la fel ca altă dată, am trezit-o la realitate. Ba chiar am personalizat-o, i-am scos şaua originală şi i-am pus ceva burete să nu stau direct pe cadru. Pe portbagaj, de fapt. Pînă într-o zi a concediului din 2011, de dragul trrecutului cînd am scos-o s-o mai dezmorţesc, dar, înflăcărată de prea multă grijă părintească şi de împuţism, soră-mea s-a gîndit că ar fi bine să-i taie de tot anvelopele. (nu-i problemă, oricum erau vechi şi de schimbat…) M-am dezgustat şi am atîrnat-o înapoi „în cui”, ca să treacă timpul peste ea şi într-un viitor mai luminos să fie piesă de muzeu.

După aventurile descoperirii şi plimbăturii săracului „scuter”, ambiţionat de aşa realizare, dar, mai ales, cu microbul luat… am făcut şcoala:

Era un Voshod de 175, ideal pentru a deprinde mişcările necesare pentru a fi admis în trafic…. avea doar vrea 300 km rulaţi. Ca nouă.
Însă când am dat proba de examen, n-a vrut să pornească şi am dat pe un Minsk. N-am simţit diferenţe, doar… ceva mai puţină putere.

De atunci, n-am mai avut ocazia, atenţia mi-a fost deviată către hîrburile pe patru roţi de alăturea. Deşi sporadic îmi dădeam seama de practicitatea unei motociclete, în urma unui calcul simplu: 90% din timpul în care foloseam autoturismul, mergeam singur, iar iarna, pe jos.  Şi foarte important, dacă luăm în considerare factorul calitatea  deplorabilă a drumurilor din zona mea: autoturismul are o grămadă de piese care se uzează, motocicleta prea puţin. Şi multe altele: consumurile de carburant, traficul, accesul în diferite zone chiar….

Cam acum trei ani, m-am suit şi pe motorul lui frati-miu. Kawasaki KLE500. Ditamai dihania din punctul meu de vedere… cu care am şi căzut. Ups. Ca circumstanţe atenuante pot să spun că am uitat că pe acolo trebuia să fac la stânga, iar când am oprit, era panta prea mare şi n-am mai avut stabilitate…
Ca pedeapsă, am mers pe jos pînă acasă, vreo 3 kilometri. Nu mi-a părut rău însă că mai şi cîştigasem experienţă… mă simţeam aiurea că i-am dat-o de pământ, însă mă simţeam într-un fel şi „hehehe”
Ca impresie, e puternică, n-am avut curaj să-i dau mai mult de antîia, mă speria cuplul şi puterea…  Acum, dacă nu aş avea damblalele mele legate de arhitectura motoarelor, aş considera-o motocicleta ideală.

Poza e din august 2011

În timp, după analize şi sinteze… mi-am format o opinie.

M-aş da cu un speeder dar parcă nici ăsta nu mă atrage în mod deosebit. Adrenalină de la viteză şi atît, nu prea savurezi plăcerea plimbării. Mai are şi semighidoanele alea care mi se par oribile la manevrabilitate. Şi pentru înălţimea sa …pardon, mea… 🙂

Dar dacă vrei şi puţin să zicem spectacol, o plimbare lină şi liniştită, … te sui pe un chopper! Fiecare îşi alege motocicleta preferată; a mea, ca şi specificaţii ale motorului, mi se pare că ar fi Honda Rebel 250. Motor 2 în linie, un singur carburator, 4 timpi, răcit cu aer. Transmisie pe lanţ şi frînă pe disc pe faţă. Poziţia la drum este cea sănătoasă, cu picioarele care cad natural pe scăriţe şi mîinile uşor flexate pe un ghidon nu prea înalt.

Pe la noi însă, după ceva căutări, mi-am cam format o opinie…
Socialistele să trăiască. Lucru vechi, ţeapăn şi rezistent. La aşa drumuri…
Costă şi mult mai puţin decât altele, sunt simple, nu prea problematice dacă ai nişte cunoştinţe minime de mecanică (Oltcitu’ să trăiască).

Clasificându-le, au fost o grămadă de creaţii din dosul cortinei de fier. Au existat MZ diferite versiuni, (seria „gît de lup” fiind cea mai frumoasă după părerea mea, vechi şi rare. Destinate pasionaţilor de „vintage” ), CZ diferite modele ca mai ulterior firma să fie cunoscută ca Jawa. Nu mai spun de Simson. Mobra e o păcătanie făcută de muribundul comunism romîn, Minsk e prea mic şi zgomotos, Voshod e pătrăţos (părerea mea) şi din auzite problematic la cutia de viteze, iar Jawa… am avut, m-am lămurit, e mai fiabil gîndită şi construită, însă belea mare la motor. Are subiect separat colea lîngă.

Concluzia mea e că  în topul socialistelor se află MZ ETZ 150/250: monocilindru răcit cu aer, chiar cu o grămadă de aripioare, cutie bine etajată, frînă disc pe faţă, uşurică…

Îmi plăcuse cum arată IJ 56. „Choper”-abil: două evacuări, rezervor alungit… însă dinamul e cam depăşit în zilele noastre, iar montarea unui alternator pe 12V e cam dificilă.

Am avut sub nas o Tula, cu care n-am avut voie să mă dau , iar până să mă hotărăsc eu… a vîndut-o

Era mare – adică robustă, pornire la buton, fugea de rupea şi făcea o gălăgie incondundabilă, aparte. Însă a terminat-o un student cu figuri, sub un TIR.

Ural/Dnepr e prea mare (cilindree dar şi greutate)… deşi parcă asta ar fi preferata mea. Are centrul de greutate foarte jos, boxer răcit cu aer :D, transmisie pe cardan. Atîta doar, poziţia la condus nu prea cade natural şi… e lucru rusesc, trebe întreţinut corespunzător.

Am avut ocazia să mă plimb cîteva minute printr-o parcare cu un aşa exemplar… destul cît să bage boala în mine:

 

E puternică şi uşurel de manevrat, în ciuda aparenţelor şi părerilor mele. Am în plan ca poate vreodată, după ce-oi termina cu Igor, să mă complic şi cu una de asta. Pentru că merită.

Bani să fie, că nebunii se găsesc de făcut.

 

Reclame
Categorii: MOTO | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: