DuoTransCarpaţi

Şi s-a realizat.

Aproape conform planului.

Plecarea a fost joi după amiază, ba aşteptînd să termine pasagera programul de lucru, ba pregătind tehnica din dotare. Că doar o avem de alergat atîta drum. Plus că, trebuie de urmărit pe unde mai pierde ceva ulei, ca să vedem pe unde mai trebuie de intervenit.

Cu bagajul pus, echipamentul conform turei de munte, atacăm fabuloasa distanţă pînă la Iaşi.

Însă… conform tradiţiei, orice ieşire începe cu un hop, după alimentare, la IJ uleiul nu se dizolvă bine, plus necunoaşterea perfectă a sa de către pilotul Florin, ba pupînd de ducă-te dracului bobina de inducţie la Nipră direct în container şi alergînd doi paşi pîn la Virgil după o bobină nouă pe care uitasem să o iau…. cu utilajele repornite promiţător, iaca decolăm…

Vremea ne dă ceva emoţii. Ploaia ne fugăreşte din spate… de fapt ne îndreptăm spre ea. Pe la Răducăneni hotărîm să cumpărăm saci şi să învelim bagajul şi rucsacul.

Ploaia nu ne face probleme deosebite. Lejer. Pînă la Iaşi numai asfalt uscat.

Acolo hotărîm să marcăm momentul cu o poză la Palatul Culturii, unde descoperim mare festival medieval. Se cîntă, se bea, se trage cu arcul… se admiră de englezoi/polonezi motocicletele….

  

Drumul continuă prin buricul Iaşului, cu tendinţa de a lua la şuturi un taxiu cam  nesimţit de băgăreţ.

Şi ei bine, dragii moşului…. de la ieşirea din Iaşi, începe distracţia. Începe să toarne. Nu torenţial, dar destul cît să ne ude bine. Mai bate şi vîntul; nu tare, dar destul cît să apară curenţi încrucişaţi. Traficul e superb, cîte un nor de apă ridicat de tiruri. Florin merge în faţă şi se duceeee, cu un curaj nebun pe o peliculă de apă serioasă. Io încerc să îl urmez cu o strîngere din buci colosală.

Pînă într-o benzinărie cînd Florin se gîndeşte că totuşi, parcă ar lua o pauză. Bun, între timp schimb două vorbe cu vreo doi italieni, se plimbau şi ei oleacă prin Ioropa.

Ajunsul acasă la Florin cade binecuvîntat. Cînd apa şiroind pe la oo… un adăpost, o haină uscată şi o cină caldă fac toţi banii. Şi nani….

 

 

VINERI

Dimineaţa de vineri vine cu un cer dubios dar primiţător, o cafea beută la botul calului cel purtător şi motorizat, operaţiile de reglaje definitive şi alte corecturi la IJ decurg profesional ca de la doi injineri cu kilometri vechi în cele ruseşti. Cumpărăm oglinzi – acum am şi eu oglinzi la IJ! – şi în jur de nouă, părăsim Tîrgu Frumos.

Hainele sunt încă ude, dar se vor usca ele în curentul de pe drum. E răcorică, ca după ploaie, şi noi ne amuzăm cum îi flutură cracii lui Florin peste gambele dezgolite bine. Treaba lui, să-l aud io că îi scîrţîie îmbinările la bătrîneţe.

Soarele iese, e numai bine de răcoare, iar peisajul prin codrii Paşcanilor are un farmec aparte. Acolo îmi aduc aminte, aproape de Moţca, de cimitirul eroilor sovietici, unde oprim să prezentăm omagiile fierelor furate de avalanşa invaziei lor şi meşterite de nepoţii lor.

Lăsăm în urmă Moţca cea ţigănească dar cuminte, deşi stăteau zîganii guzganii la cafele să pună la cale ce furăciuni să mai ardă la românii cei muncitori şi proşti.

Drumul coteşte dreapta-stînga spre Tîrgu Neamţ, pe care îl străbatem vijelios şi atacăm direct cetatea. Renovaţă, vreo doi copchii palizi încercau să mai refacă atmosfera prin costumaţiile lor, tot palide, dar turul cetăţii nu durează mai mult de un sfert de oră. Cîteva manechine în mărime naturală ţin totuşi o mică dar notabilă lecţie de istorie. Toată cetatea nu se compară cu, de exemplu, castelul huniazilor, dar e picătura de istorie de aducere aminte.

Îmi iau de la suveniruri obiuşnuitul magnet de frigider cu locul vizitat, încălecăm, trecem tîrgul şi Ozana şi ajungem la casa părintească a răspopitului povestitoriului şi învaţatoriului. E de văzut.

O căsuţă de atunci, întreţinută original, frumos şi curat. Le mănînc vişinile din curte 🙂

     

  

Bun. Am fost acasă la Nică şi el era plecat la cireşe. Hai să încălecăm şi noi mai departe.

Pe traseul meu nu era trecut, că uitasem de ele, micul ocol la mănăstirile Agapia şi Secu.

I-am trimis înăuntru pe credincioşii cei doi. Io mai fusesem şi nu am mai dat bani la intrare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

– fotografii preluate de pe internet –

Traseul continuă vijelios spre Piatra Neamţ. Soare, bine, frumos…. hopa henţ, motorul începe să meargă într-unul, şi cu un br br poc se opreşte de tot. „Suspectez pana prostului”, cum ar zice calarepemelc, şi…. se confirmă. Of! Psihologia calculelor astea. Faci plinul şi ai senzaţia că ohoohaaa, este. Da, dar mai făcusem şi vreo două sute şi cinzeci de kilometri. Plus că plinul nostru nu prea era plin…. în fine, îmi dă Florin IJ-ul, io avînd senzaţia că suntem la intrare în Piatra Neamţ şi trebuie să fie ceva benzinărie în cinci-şase kilometri. În urma mea, un om le oferă două sute de litri de motorină, dacă au ce face cu ea. Da, ironie, şi eu după vreo doi kilometri îmi dau seaama că puteam să iau din rezervorul IJ-ului pînă la prinma benzinărie, dar cum am zis, tre’ să fie ceva benzinărie pe aici. Da, iaca este, dar e sublim de închisă şi mai părăsită ca în vestul sălbatic. Îi binecuvîntez cîţiva dumnezăi apăsaţi şi alerg chiar pîn în Piatra, scormonesc cot la cot cu un ţigan prin containere după sticle, le umplu şi alerg înapoi.

O oră pierdută.

Revenim la aceiaşi benzinărie, iar alimentăm, iar masa de prînz constă în cîţiva mici în crapă-şi-fugi la uşa Kauflandului. Lejer aşa să nu ne ia somnul pe motociclete.

La plecare erau vreo trei trecute şi jumătate fix.

În drum spre Bicaz, Florin îşi aminteşte de, şi facem ocol la mănăstirea Pîngăraţi, a cărei intrare îmi aduce aminte de mănăstirile italiene. Înăuntru mănăstirea nouă, frumoasă, şi un călugăr cu o voce ca la manualul de tonalitate popească. Şi într-una din pozele de la sfinţire, şi Iuda de Huşi, Cordeliu pîrlădeanul.

Suntem între munţi deja, la Bicaz o sticlă de apă gustată pe vîrful barajului. Un Ceahlău mai greu de văzut undeva între munţi că bate soarele din faţă, şi un elicopter care pleacă la plimbare. Desigur, şi măreţia impunătoare a barajului văzut de la bază.

     

De-acum intrăm bine între munţi, tot urcînd.

Într-un tunel scurt pot să mă joc cu zgomotul evacuării…

Fabulos, Cheile Bicazului. Pereţii strîmţi şi înalţi de un cafeniu sec. Eu nu am timp să admir peisajul tot atent la cele curbe şi la celebrul carusel, dar pasagera e dată pe spate. Vezi să nu te pierd, dragă!

  

– fotografii preluate de pe internet –

Şi acolo sus, e Lacul Roşu. Mi-e poftă de ceva dulce, şi pentru că de-acum intrăm spre Ardeal, luăm Kurtos Colacs.

Pe lac, cîteva raţe îşi plimbă bobocii.

E răcoare de munte, se respiră, ce bine e….

Mai bine e pe coborîre. Curbe, peisajul iarăşi e super de pe o coastă de munte pe cealaltă. Şi tot coborîm pînă în Gheorghieni. Pe care îl lăsăm în urmă şi ajungem la Miercurea Ciuc.

Orele sunt doi zeeci, pe limba locală, şi facem oprirea de aprovizionare la sfîntul coifland.

Noaptea ne prinde pe un drum foarte bun, între Miercurea şi Tîrgu Secuiesc, pe care îl ştia Florin. Şi o durere crîncenă de cur pe amândoi. Întuneric de tot se face în Tîrgu Secuiesc. Şi îmi dau seama că dacă nu pierdeam ora la intrare în Piatra, am fi găsit destinaţia noastră pe lumină.

Luăm drumul spre Zăbala, spre Covasna, să căutăm pensiunea Csipkes unde aveam de ajuns. Că doar mergeam la o prietenească moto. Orbecăim, întrebăm, pe drum recunosc peisajul din pozele puse pe net de un coparticipant şi… ajuuungem!

Am ajuns…..

Ne bine întîmpină Mihai şi Cristi, cei doi organizatori. Cunoştinţe vechi.

Ei, şi de bine ce am venit, hai să şi nimerim bine… un individ, cu care am avut divergenţe vechi, desigur fiind sub influenţa a multă pălincă, se gîndeşte să-mi spună el câteva din sufletul lui filomaghiar. Vorbe şi ameninţări deocheate, care desigur, luat pe nepregătite, mi-au mers la sufletul meu cel alergat o zi întreagă, şi fizicul obosit pe măsură. Ba chiar mi-a fost şi teamă, că nu poţi nicoiodată să ştii de ce e în stare un om hotărît cînd e bătişor. Nu ştiu ce a vrut să rezolve; oricum, înafară că a speriat-o pe Lavinia, nu a făcut decît să-mi confirme principiile.

Dar e un episod regretabil, eu în schimb trebuie să le mulţumesc, încă o dată, lui Cristi şi Mihai că au fost acolo.

Totuşi, puţină apropiere de foc, prinde bine fizicului cel înfrigurat şi sufletului care revede persoane dragi. Însă oboseala cheamă spre culcuş… puţin frig noaptea în cort, dar ne-am încălzit noi în doi.

 

 

SÎMBĂTĂ

N-am mai băut de multişor o cafea la firul ierbii. A fost plăcută. Uşor răcit şi ameţit, după ce recunosc locul şi îmi place, cu pîrîul rece aruncat pe faţă şi boscheţii cei ospitalieri, …am gîndit să mă ţin de plan, care prevedea vizitarea Braşovului.

Comitetul local a decis spre lacul Sfînta Ana şi alte cîteva. Io am hotărît să-i arăt Laviniei Braşovul.

Am încălecat şi am plecat. Şaizeci de kilometri de drum de cîmp, cu munţii undeva în zări.

Am găsit Braşovul acolo unde l-am lăsat, cu centrul lui vechi şi cu tot. Am parcat păzit, şi fără grija şi efortul echipamentelor, ne-am plimbat altfel prin Braşov. Acelaşi oraş frumos, unic. Biserica Neagră, Centrul vechi, strada frânghiei (parcă), o cărare îngustă cu semeţia cerinţei de stradă, olecuţă de umbră pe poalele Tîmpei dincolo de turnurile breslelor…. toate astea au cerut cîteva ore bune. O gustare cu curul pe marginea fîntînii centrale a făcut toţi banii relaxării.

Însă, momentul cel mai frumos a fost panorama de la  poarta Cetăţuii. Oraşul vechi în dreapta în depresiunea dintre munţi, oraşul nou şi industrializat în stînga la poale. Dincolo de căldura nebună, frumos şi unic.

   

– fotografii preluate de pe internet –

Gata, hai înapoi înspre tabără, cumpărături, un ocol pe la Biserica Fortificată Prejmer –  a cărei plată la intrare ne-a alungat – şi dă-i dururum. Pe aproape de Covasna, motorul dă semne de calare, dar o completare iute cu ulei rece îl readuce în minţile lui.

În tabără lumea s-a trezit… la realitate, iar unii au avut timp să se uleiască iar. Dar ăştia sunt la sufletul meu şi jucăm tenis desculţi pe iarbă. Bine mi-a mai prins aşa mişcare! că nu mai făcusem de mult. Altfel am respirat… altfel a mers berea… mai cu o discuţie la o bujie shimbată la cîte o motocicletă – exemplar întreţinute unele sau recondiţionate –

Seara am mai stat la foc, au mai ajuns alţi cunoscuţi şi prieteni, am socializat… dar noaptea şi prevederea traseului de mîine m-au alungat la culcuş.

 

 

DUMINICĂ

A fost mai puţin frig peste noapte. Aceiaşi cafea la firul ierbii, cît să se usuce olecuţă roua de pe cort, bagajul la locul lui, pedală şi hai, că avem de alergat.

Tîrgu Secuiesc e la doi paşi, unde alimentăm.

Bre, motocicletele astea îs nebune. La fiecare plecare întinsă, trebe să facă la fel. Lui iju nu i se dizolvă uleiul bine. Lui nipra îi oboseşte bobina.

O fi de vină acelaşi Lukoil, oare… ?

În fine, după mai bine de jumătate de oră pierdută schimbînd patru bobine şi pînă la urmă revenind la cea pe care o scosesem, care a mers foarte bine pînă acasă…. am ajuns în centrul Tîrgu Secuiesc, unde am beut o cafea ca oamenii. Trebuie să menţionez că mi-a plăcut atitudinea barmanului, am urmărit anume. A vorbit foarte bine romîneşte, a fost foarte amabil, m-am simţit bine. Totodată îmi amintesc de o discuţie: „99% e greşit asta” – dar uită-te împrejur, cînd o să arate moldova aşa curată şi dezvoltată?” …da, asta da, pentru ăsta 1% le-aş da moldova.

Şi hai că avem de trecut munţii. Spre Oituz se ajunge imediat. Partea de urcare dinspre Ardeal e destul de scurtă, dar chiar şi aşa Nipra dă semne de lipsă de ulei. Şi ulei cam puţin, şi înclinat înspre spate iar sorbul rămîne în aer. Dar îşi revine foarte bine pe coborîre, foarte multă coborîre, deşi curbele celebre nu sunt nici alea de speriat.

Nu ajungem în Oneşti, completez cu ceva ulei noname dintr-o benzinărie noname, şi Florin se duce la părinţi dar noi ne ducem să vedem salina de la Tîrgu Ocna. Pe scurtătură trecem printr-un sat catolic – de recunoscut de la o poştă, şi după forma bisericii, şi după alura poporului care tocmai ieşea de la liturghie.

Prin Tîrgu Ocna nu găsim nici o shaworma aşa că facem cumpărături dintr-un magazin şi ne refugiem în pădure mai sus de salină. Ne servim masa de prînz în cur pe iarbă la umbră de brad (numai pentru asta şi m-aş mai duce o dată!), şi, cu burţile aşezate (într-o parte), coborîm în salină.

Cursa de autobuz durează ceva, cam cît pentru vreo 3,1 km. Prilej de glume răsuflate de la cocalarii co-borîtori. Iar salina, ca spaţiu, are pereţi cu gust sărat 🙂 obişnuita capelă a Sfintei Varvara, ocrotitoarea minerului, poveştile sării şi o fîntînă frumoasă tare.

– fotografie preluată de pe internet –

Ieşind afară ne dăm seama că era bine acolo jos la 13-14 grade răcoare, faţă de zăpuşeala de afară.

Lăsăm Oneştiul în urmă, căutăm satul părinţilor lui Florin, îi găsim pe toţi în bună stare şi cu ospăţ pregătit, la o curte îngrijită şi frumoasă. Oameni deosebiţi.

Facem amiaza la o vorbă bună, dar se face tîrziu şi vremea-i de mărs acasă.

Adjudul e la doi paşi. Trecem Siretul spre Podu Turcului şi negociem cele vreo nouă urcări şi coborîri pînă în Bîrlad. Unde facem popas la grădina publică şi… la ieşire în boscheţi….

Mai sunt doar 60 km pînă acasă, dar… de ce să nu, dacă. Că dacă. Că m-am bucurat la ofertă la benzină. Am pus benzină de 99, că era mai ieftină decît de 95, dar… tehnic, foarte uscată. Combinat cu amestec relativ sărac. Combinat cu ulei dubios noname. Rezultatul duce la aproape calare. Pe drum trebuie să opresc de două ori, odată să mai răcească şi să urc acul de dozaj o crestătură, unde observ că de la fierbinţeală s-a deformat şi protrecţia de cauciuc a bujie, iar odată că a sărit zăvorul şubărului, care nu mai urcă şi eu merg într-un cilindru.

   

 

Mi-a făcut şi filmare Florin….

 

Am ajuns acasă cu bine, pe lumină.

Duşul a venit ca o răsplată să ne scape de păcatele drumului, iar masa a fost savurată sub sfînta binecuvîntare a vodcii.

 

A fost ceva deosebit pentru acest an, şi dacă aş fi fost singur nu cred că aş fi plecat. Aşadar,

Mulţumesc Florin, a cărui curaj aproape iresponsabil a făcut asta posibilă,

Mulţumesc Virgil, Costin Lanţ, nea Berchezu şi tuturor celor care m-au ajutat cu soluţii tehnice,

Mulţumesc Mihai şi Cristi pentru destinaţia bună şi sprijin,

mulţumesc patriei pentru minunăţiile şi căile ei,

dar în primul rînd,

mulţumesc doamnei mele, mocuşa, codisa de Lavinia, căreia i-am dedicat această călătorie.